100 de poezii de iarnă 

Las-să vie! de Petru Cărare

Baba iarnă, zvăpăiată,
A trimis un fulg la mine
Să mă-ntrebe dacă-s gata
S-o-ntâlnesc cum se cuvine.

Las-să vie la fuguța,
Am răspuns cu bucurie.
O-ntâlnesc cu săniuța!
Ce mai vorbă? Las-să vie!

Săniuța

Săniuța mititică
Îl tot strigă pe Petrică:
-Hai, copile, ieși afară,
Să zburăm până în seară,
Să-nflorească obrăjorii,
Să se facă ca bujorii.

Săniuța de George Coșbuc

Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarna drăguța,
Hai copii, pe deal în sus
Să ne dăm cu săniuța.

Câte unul, câte doi,
Ne suim în sănioară;
Fără cai și fără boi
Săniuța fuge, zboară.

Toți sunt rumeni la obraz,
Mulți coboară și mulți suie,
Unii râd, fac mare haz,
Alții capătă cucuie.

Zboară, săniuță! de Petru Cărare

Da, la vale-n jos, ușoară,
Săniuța-mi parcă zboară,
Însă cum s-o duc în deal?
Eu s-o târâi? Ce, sunt cal?!

Patinoarul de Petru Cărare

Când spre școală calea ține,
În ghiozdan încarcă bine
Cărți, caiete… și patine.

Toți copiii buni din sat
Se trudesc la învățat,
Iar George la patinat.

Dar trimestrul se termină;
Capu-n jos Georgel înclină,
Ține trist tabelu-n mână:

Două note a luat –
Nota unu la purtare,
Zece – pentru… patinat.

Crapă gheața de Petru Cărare

Eu zbor iute – tu, tu, tu!
Cad de-odată: zdup! Du, Du!
Crapă gheața, capul – nu!

Fac un salt cum se cuvine,
Mă ridic iar pe patine.
Acum știu să mă țin bine!

Țurțurul 

Sub streașina saraiului
Stă bomboana soarelui.
Stă-n amiaza și străluce…
-Dulce-i, soare?
-Tare dulce!

Unde-s albinuţele?
Fluturii şi florile?
Bat de zor vântoaicele,
Se ascund culorile.

Ninge şi se leagănă
Triste, vrăbiuţele.
Pe deluţ iar, vesele,
Saltă săniuţele.

Păsărica-n timpul iernei de Ion Creangă

Iarna ninge și îngheață,
Frigul crește tot mereu,
Păsărica cea isteață
Nu mai zice cântul său.

Când afară viscolește
Ea se-ascunde tremurând,
Într-un colț, unde găsește
Nu ca vara, ciripind.

Și zbârlită și-ntristată
Și flămândă, vai de ea!
Pe la drum, mâncarea-și cată,
Sărmănica pasărea!

Vine, vine iarăşi iarna,
Ninge-afară, ninge.
Mulţi copii afară sunt,
Laudă colinde.

Doar bunica stă în casă,
Spune o poveste.
Despre marele Iisus,
Spune o poveste.

Sprijinit într-un toiag
Stă-n ogradă un moșneag
Poartă-n cap o oală veche
Răsturnată pe-o ureche.
Ochii negri și lucioși
Sunt cărbuni din vatră scoși
Nu-i lipsește nici lulea
Parcă pufăie din ea.
Iar pe piept, perechi, perechi,
Are moșul nasturi vechi.
Și mai are un nas roș
Ca o creastă de cocoș.

A venit un fulg la geam
Şi s-a aşezat pe ram.
Ramul bate-n geam – Vedeţi?
Vine iarna, măi băieţi!

Şi-au ieşit copiii, voi,
Mai micuţi, mai măricei,
Să-i culeagă albi şi moi,
Ca pe nişte ghiocei.

Norii cu căciuli pe frunţi
I-a adus iarna din munţi.
Ea coboară de pe creste,
Frumoasă ca o poveste.

Mai întâi, a pus pe stradă
Un covor alb, de zăpadă.
Dalbe flori a prins pe ramuri,
A pictat steluţe-n geamuri.

Cad în leagăne uşoare,
Pun beteală şi culoare,
Prin păduri şi prin câmpii,
Joc de stele argintii.

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…

Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:

„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc… „

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Dragi copii din țara asta,
Vă mirați voi-cum se poate,
Moș Crăciun, din cer de-acolo,
Să le știe toate, toate?
Uite cum: Vă spune Badea…
Iarna-n noapte, pe zăpada,
El trimite câte-un înger
La fereastră ca să vadă.
Îngerii se uită-n casă
Văd și spun, iar moșul are
Colo-n cer, la el în tindă,
Pe genunchi o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie
Ce copil și ce purtare.
Și de-acolo știe Moșul,
Că-i șiret el, lucru mare.

Decembrie, ca un paradis
De marmuri și scântei,
Hlamidă și-a deschis,
Și dintre tei,

Un vaiet lin de clopoței
Suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins
Legenda ideală,
Și nu e suflet neatins,
Oricât de stins,

De diafana ei petală,
În care să nu fi descins

Lumina siderală.
E feerie de argint

Cristalizat în țurțuri lungi
Și pe cât ochii ți-i alungi,
Pe cât ajungi,

E marmur alb, neprihănit,
Pustiu și nesfârșit.

În umbra lămpilor cernite
Se varsă vis în cupe noi,
Și capetele mult iubite
Se-nvecinesc pe nesimțite,
Ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,
Pe-atâta farmec și senin,
Fiți, cel puțin,

Voi, fericiți!

Astăzi ziua-ntreagă
A tot nins şi-a nins –
Parcă mai aproape
Casele s-au strâns.

A-ngheţat de-acuma
Lacul cel verzui –
Luna patinează
Pe oglinda lui.

Dealul singuratic,
Deşteptat de ger,
Numără în şoaptă
Stelele pe cer.

Iară pomii poartă
Albul iernii strai
Şi visează dulce
Florile de mai.

Ce mai vifor! Ce mai jale!
Cresc troienele în cale
Pân’ sub streșini și mai sus –
Unde-s casele, că nu-s?

Tu, viforniță albastră,
Astupași căsuța noastră:
Nu vezi ușă și nici prag,
Ne-am dat drumul prin hogeag.

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

– „Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post –
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin –
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
– „Aţi înnebunit de tot –
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate, -njură, dă din mâini:
– „Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

– „Ce-i pe drum atâta gură?
– „Nu-i nimic. Copii ştrengari.
– „Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Gerul pișcă la tot pasul
Și Năstas își freacă nasul.
-Bunicuță, zice Stas,
Fă-mi mănușă pentru nas.

Fuga-fuga, cu fuguța
Iese-afară săniuța!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Și-a rămas în pom o minge!

Cerne iarnă, gospodină,
Pulbere dalbă și fină.
Iar pe geamuri pune flori
Croșetate doar în zori.

Peste sate aninată,
De spate ușor plecată,
Varsă valuri, și iar varsă,
Făcând lumea sclipicioasă.

A turnat bogatul strat,
Iar gerul l-a înghețat.
Uite cât e de frumos,
Argintat, alunecos!

Isprăvi treaba și-i mândră.
Vântul, jucăuș, la pândă,
Se țâră, sfidând pe ger,
Saltă neaua pân’ la cer!

Vraja-i pe căsuța mea!
Mi-a dat cerul, stea cu stea,
Și-a vărsat cu dărnicie,
O cascadă argintie!

Colo, într-un hău albit,
Iarna s-a împotmolit
În nămeții ca de lapte,
Alb e-n față, alb e-n spate!

S-a încins cu un fular.
Chipu-i roșu ca un jar,
De la ger și vânt tăios,
Uf, ce anotimp canos!

A răzbit cu greu prin nea,
Cătând văgăuna sa,
Și-o găsi printre răstoace,
Și-a-mbrăcat nouă cojoace!

Vine iarna, iată vine
Cu ghețuș și cu patine,
Vine iarna friguroasă,
Cui i-i frig – să stea în casă,
Să nu scoată nasu-afară
Până, hăt, la primăvară.

Iarna este foarte bine
Pentru mine, pentru tine,
Pentru el și pentru ea,
Pentru toată țara mea.

Vino, iarnă, mai degrabă
Cu ninsori și cu zăpadă,
Și ne adă-o săniuță,
Să plecăm la bunicuța;

Să vedem ea ce mai face
Pâine albă de ne coace,
Moș Crăciun când a veni
Să avem cu ce-l servi.

Pe obraz pe nas pe umăr
Tot cad fulgii fără număr
Mi-a căzut în palmă unul
Iute iute închid pumnul.
Desfac pumnul:
Unde-i fulgul?

Fulg de nea, fulg de nea!
Vino la fereastra mea!
Fulgul zboară parcă-i viu,
Și-mi răspunde: Iată vin!

Înconjoară casa noastră
Și se-arată la fereastră.

Fulg de nea, fulg de nea!
Intră-n odăița mea!
Fulgul zice: Mulțumesc,
Dar nu vreau să mă topesc.

Și se duce să se joace.
Lui la frig mai mult îi place.

Hăt din ceruri pe pământ
Vin steluțe de argint,
Și nu-s stele, ci sunt fulgi,
Fulgi de nea, pufoși și dulci.

Și cum vin, și cum roiesc,
Tot pământul înălbesc:
Albă-i cușma lui Gheorghiță,
Doar năsucul, obrăjorii
Îi sunt roșii ca bujorii.

Gerul

Astăzi noapte gerul
A bătut la geam.
Cine să-i deschidă
Dacă eu dormea.

A căzut zăpada
Și s-a luminat…
Vai! Ce flori frumoase
Gerul a pictat.

Omul de zapadă

În gradină, lângă stradă,
Şade omul de zăpadă.
L-am făcut cu mâna mea
Din covorul alb de nea.
Chiar de ninge, chiar de-i ger,
Eu mă jos frumos cu el.
Însă, când afară-i soare,
E topit de supărare.

Baba de zăpadă

Dan și Dana în ogradă
Fac o babă de zăpadă.
Și un moș ar fi pornit,
Dar omătul… s-a topit.

Omul de zăpadă
Aurora Luchian

Șade om tăcut în drum,
Vântul bate, geru-i mare
Și-i gătit, nu în costum,
Ci-ntr-o pelerină moale.

Stă cu nasul în pământ,
Cu ochii plini de mirare
Și-i puțin posomorât,
Că e om fără picioare.

L-au creat copii zglobii,
La lumini de felinare.
Ce năstrușnici, ce hazlii,
Nu i-au mai făcut picioare.

Pe cap, cu stil așezată,
Purpurie și cam veche,
Are-o oală la fund spartă,
Trasă sic peste-o ureche.

Ochii, două punctișoare,
Din cărbune sau din tină.
Nasul e un morcov mare,
Cum l-au găsit prin grădină?

Gura-i lungă, o surcică,
Zâmbitoare, minunat!
Șade în drum fără frică,
Iarnă, el e împărat!

Brăduț drăguț 

Brăduleț, brăduț drăguț,
Ninge peste tine!
Haide, hai în casa mea,
Unde-i cald și bine.

Pom de iarn-am să te fac.
Ooo… ce bucurie!
Cu beteală am să te-mbrac
Și steluțe-o mie.

Iarna plânge de necaz
de Emilia Plugaru

Curg pâraiele de apă,
Peste-al iernii alb obraz,
Vine calda primăvară –
Iarna plânge de necaz.

Ionel de Petru Cărare

Ionel stă-nchis în casă
Și ar vrea la drum să iasă,
Să mai zburde prin troiene,
Și-ar ieși, că mama-l lasă
Dar… i-i lene.

În seara de Crăciun
George Coșbuc

Afară ninge liniștit,
În casă arde focul,
Iar noi, pe lângă mamă stând,
De mult uitarăm jocul!

E noapte. Patul e făcut.
Dar cine să se culce?
Când mama spune de Iisus,
Cu glasu-i rar și dulce.

Cum S-a născut Hristos în frig,
În ieslea cea săracă,
Cum boul peste el sufla,
Căldură că să-i facă.

Cum au venit în ieslea lui
Păstorii de la stână
Și îngerii cântau în cor,
Cu flori de măr în mână.

Casă, cuib, bârlog și scorburi

Fie iarna cât de grea –
N-are frică nimenea:
Cârtița-i sub mușuroi,
Știuca-n lacul din zăvoi.
Pițigoiul de e frig,
Stă în cuib, la cald, covrig.
Vântul vâjâie în horn,
Veverițe-n scorburi dorm.
Dulce-i mierea în stupini,
Unde-i casa la albini.
Bărzăunul s-a ascuns
În bârlog la nenea urs.
Orice suflet – lucru sfânt! –
Loc își are pe pământ;
Orice floare, orice pom
Să trăiască lângă om!

Baba iarnă intră-n sat de Otilia Cazimir

Alergând, ca de năpastă,
Au venit buluc pe coastă
Doi băieţi
Mai isteţi,
Să dea veste
La neveste
C-au văzut în deal la stână,
Coborând din vârf de munte,
Peste ape fără punte,
Iarna sură şi bătrână…
Mai târziu, mai pe-nserat,
A intrat şi baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
În văzul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de căpătat,
Cu năframa de furat,
Cu catrinţa de aba
Vântul să-l strecori prin ea!
Şi cum suflă-n pumnii reci,
Scoate pâcla pe poteci,
Iar pe fund de văi destramă
Neguri vinete, de scamă…
Şi-au ieşit băieţii mici,
Mici şi mulţi
Şi desculţi,
Şi câţiva mai măricei
Cu biciuşti şi cu nuiele
Şi cu prăştii subţirele,
Să alunge de pe-aici
Iarna cea cu gânduri rele…
Doamna-gerului, bătrâna,
S-a sculat de la pământ.
Şi-nălţând spre cer o mână,
Ca o cumpănă uscată
De fântână.
A pornit în jos pe vânt,
Încruntată,
Blestemând,
Şi-a lăsat în urma ei
Promoroacă şi polei;
Pe ogoare,
Corbi şi cioare
Prin păduri,
Lupii suri,
Şi de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

Iarna de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Gerul de Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Miezul iernii de Vasile Alecsandri

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Colinde, colinde  de Mihai Eminescu 

Colinde, colinde,
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor.
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur copiii
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele…
De dragul Mariei
Și-al Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.

Iarna  de Nicolae Labiș

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…

Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Iarna  de Nichita Stănescu

Vine-o pasăre și coase,
În fuioare de mătase,
Ale norilor atlase,
De țări lungi și lunecoase…
Vine-o față și descoase,
Tot ce pasărea lucrase,
Și cu genele-i lucioase,
Ninge flori de nea frumoase,
Și-apoi le preschimbă în raze,
Argintând cărări și case…