Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu erau obraznici și neascultători, dar cel mic era harnic și cuminte.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice :
– Dragii mamei copilași ! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieți ușa după mine și nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Ca să mă cunoașteți, am să vă cânt așa:
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Auzit-ați ce-am spus?
– Da, mamă!
ziseră iezii.
– Să n-ai nici o grijă, mămică.
zise cel mic
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul.
Dar vorba veche zice că Păreții au urechi și fereștile ochi.
Un dușman de lup, chiar cumătrul caprei, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, în timp ce mama capră își sfătuia copii. Lupul rău, care pretindea că e prieten cu familia, dar de fapt voia să-i mănânce pe iezi.
“Bun!” zise el în gândul său. “Acum e momentul meu… Dacă se lasă păcăliți să-mi deschidă ușa, ce bine ar fi! Sunt sigur că aș putea să-i prind și să-i mănânc!”
Cum zice, și vine la ușă;
și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
șoptește Lupul cel Rău.
– Haideți, deschideți ușa, că mama a venit cu mâncare.
spuse cel mare dintre iezi.
– Stai puțin!,
interveni cel mic.
– Nu deschideți, nu e mama noastră. O recunosc după voce; a ei e mai subțire și mai dulce, nu așa aspră și răgușită!
Iezii nu deschid ușa.
Lupul a mers la fierar să-și ascuțească limba și dinții ca să-și facă vocea mai subțire, și după aceea, s-a întors și a încercat din nou.
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Uite, v-am spus eu.
zise iedul cel mare.
– Nu e mama, nu e mama!
strigă cel mic.
– D-apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar și eu am urechi ! Mă duc să-i deschid.
zise mezinul.
– Bădică! Bădică!
zise iarăși cel mic.
– Ascultați-mă și pe mine! Nu e mama, nu e glasul mamei!
– Dă-te la o parte, merg să deschid chiar eu.
a repetat cel mare.
Atunci cel mic s-a ascuns repede în cuptor, stând foarte liniștit și tremurând de frică. Se spune că frica te poate salva uneori! La fel, cel mijlociu s-a furișat sub un pat, strângându-se acolo cât de bine putea, tăcând și el, tremurând de teamă. E rușinos să fugi, dar uneori e singura soluție sănătoasă!
Iedul cel mare s-a dus lângă ușă, – să tragă, să nu tragă ? – în sfârșit, trage zăvorul…
Ce credeți că a văzut? Înainte să poată chiar să înțeleagă ce se întâmplă, a observat că lupul avea ochii strălucitori și gâtul gâlgâind de foame. Și într-o clipă, lupul l-a prins și l-a mâncat atât de repede și cu lăcomie.
Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, vorbind cu el însuși.
– Știu că sunt încă doi iezi …
se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar nu găsește nici pe unul! Iezii nu-s nicăiri!
– Unde sunt ascunși?
a căutat peste tot, dar nimic, iezii dispăruseră!
– Mă !… Parc-au intrat în pământ… Unde să fie ? Hai să mă odihnesc puțin, simt pe oase bătrânețea!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, cu o oarecare dificultate din cauza durerilor de spate, se așază pe pat. Dar imediat cum s-a așezat, fie patul a scârțiat, fie lupul a strănutat brusc…
În momentul ăla, iedul ascuns sub pat nu a putut să mai țină gura închisă – era prea nervos și speriat, sărmanul!
– Să-ți fie de bine, nașule!
– A!… ghidi ! ghidi ! ghiduși ce ești ! Aici mi-ai fost ? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el!,
a ridicat patul, a prins iedul și l-a mâncat.
Pe urmă se mai învârte prin casă, poate a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea ca peștele. Când lupul a realizat că nu mai are ce să găsească, a ieșit din casă în căutarea altor aventuri.
Iedul cel mic a coborât și a încuiat ușa. Apoi, copleșit de emoție, a început să plângă.
– Drăguții mei frățiori! Dacă nu s-ar fi lăsat păcăliți, lupul nu i-ar fi mâncat! Și săraca noastră mamă nici măcar nu știe ce nenorocire a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas le-a dat. Pe când el plângea așa, uite că mama capră se apropie grăbită, plină de mâncare și suflând greu.
Capra era fericită să se întoarcă acasă, dar când s-a apropiat de poartă a simțit un val de frică. Un frig ca de gheață i-a trecut prin tot corpul, picioarele au început să-i tremure. Clar, ceva nu era în regulă… Capra a mers totuși spre ușă, sperând că se înșeală. Când a ajuns, a început să cânte…
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci cel mai mic dintre iezi, care acum era singurul rămas, a alergat repede să deschidă ușa. Apoi s-a aruncat în brațele mamei sale strgând
– Mama, mama!
Plângând cu disperare, a început să-i povestească că frații lui nu l-au ascultat, au deschis ușa și au fost mâncați…
Mama capră, uimindu-se și cercetând cu privirea întreaga casă, a fost cuprinsă de un val de frică și a rămas pe loc. Dar, adunându-și curajul, și-a revenit un pic, a cuprins iedul în brațe și a întrebat:
– Ce s-a întâmplat aici, dragul mamei?
– După ce ai plecat, nu a trecut mult și am auzit pe cineva bătând la ușă și spunând: “Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți…“
– Eu am spus să nu deschidem ușa, dar fratele cel mare a deschis ușa.. eu m-am vârât în cuptor, și fratele cel mijlociu sub pat, iar cel mare, după cum îți spun, se dă după ușă și trage zăvorul…
– Ș-atunci ?
– Atunci, nanu Lup a apărut chiar în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu o să-mi sperie niciodată copiii?
– Apoi da, mamă ! Cum vezi … pe mine nu ma găsit.
– Lasă că o să-l pun eu la punct! Crede că, pentru că sunt văduvă și am o casă plină de copii, poate să facă ce vrea cu noi? Nici o faptă fără plată…Nemernicul!
Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicele, a aprins focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate.
Apoi a umplut o groapă cu cărbuni încinși și lemne putrede pentru ca focul să arda încet. Deasupra, a pus un strat de nuiele și frunze, peste care a turnat puțin pământ și a acoperit totul cu o stufărie. A pregătit o capcană specială din ceară pentru lup.
După ce a lăsat mâncarea să se gătească, a plecat prin pădure în căutarea cumătrului ca să-l invite la ospăț. A mers prin codru până când a dat peste o prăpastie adâncă și întunecată, unde l-a întâlnit pe lup.
– Salutare, cumetriță! Ce te aduce pe la noi?
– Bună ziua, cumătre, sunt bine… Dar știi cum e, uneori trebuie să mergi unde te duce nevoia, nu unde vrei. Pe bune, vai de amarul vieții mele, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea .. am inima neagră de durere.
– Ca ce fel, cumătriță dragă ?
– Au dat peste iezi când erau singuri acasă și i-au mâncat…
– Nu mai spune, cumătră! Ce tragedie!
– Am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre Lup, Doamne!
zise capra suspinând.
De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte…
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.
– Te rog, ia loc aici, cumătre Lup,
i-a spus ea, luând un scaun de ceară și plasându-l deasupra groapei.
Răstoarnă apoi sarmalele într-un bol și le-a pus în fața lui.
Lupul a început să le înfulece cu lăcomie; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, sarmalele i-au alunecat pe gât, una după alta, fără oprire.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut !
În timp ce se bucura de ospăț, deodată, a căzut în groapa plină cu cărbuni încinși.
– Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei!
Și așa a scăpat capra de lup! Toate caprele din pădure erau fericite când au aflat vestea, deoarece acum puteau să-și lase iezii singuri acasă fără să se mai teamă de pericolul pe care îl reprezenta lupul.
Și eram și eu acolo de față,
și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șea,
ș-am venit de v-am spus povestea așa,
ș-am mai încălecat pe-o roată
și v-am spus povestea toată;
și unde n-am mai încălecat pe-o capșună
și v-am spus, oameni buni,
o mare și gogonată minciună!
„Capra cu trei iezi” este o poveste-basm scrisă de Ion Creangă și publicată pentru prima dată în revista Convorbiri literare la data de 1 decembrie 1875.
Povestea este culeasă din folclorul european și bazată pe basmul Fraților Grimm Lupul și cei șapte iezi, publicat ca parte dintr-o serie de basme în 1812-1815.
Ion Creangă este autorul a o mulțime de povești și scrieri interesante. Iată câteva dintre acestea:
Punguța cu doi bani;
Ursul păcălit de vulpe;
Fata babei și fata moșneagului;
Moș Ion Roată și Unirea;
Amintiri din copilărie: La cireșe;
Amintiri din copilărie: Pupăza din tei.
